Colaj

simpozion

Reclame

Imagine

Apa reflectată în cultura universală

Apa reflectată în cultura universală

 

Această temă vastă şi fascinantă a fost dezbătută de elevii clasei a VIII-a A de la şcoala „Nicolae Cristescu” din TOPOLOVENI, sub îndrumarea profesorului-diriginte Felicia Bucur.
Pentru a-i menţiona doar pe câţiva dintre cei care au cules informaţii, le-au prelucrat şi apoi ni le-au prezentat, elevii: Stanciu Mălina, Necşoi Andrei, Ciucă Laura, Bădescu Ana Maria, Minică Nona, Safta Alexandru şi Rusu Andrei au realizat picturi, eseuri şi desene, ilustrând cu sensibilitatea specifică vârstei, viziunea asupra modului în care apa, elementul esenţial pentru existenţa noastră, face parte din universul nostru interior şi exterior.
Eleva Ciucă Laura a susţinut un eseu cu titlul “Apa, simbol în creaţia eminesciană“, foarte apreciat de colegii săi . Elevul Rusu Andrei a realizat o prezentare ppt. având ca temă motivul apei în pictura lui Claude Monet.
Pentru români şi strămoşii lor geto-daci, apa a fost şi este unul dintre cele patru elemente din care s-a clădit lumea. În miturile cosmogonice stră-române elementul apei este omniprezent, la fel ca în mitologiile tuturor popoarelor arhaice ale lumii. Prezenţa şi simbolistica apei în tradiţiile, basmele şi spiritualitatea românească este surprinzătoare prin definiţie, plină de semnificaţii şi personaje proprii din panteonul credinţelor populare autohtone. O călătorie în lumea apelor strămoşilor noştri este o incursiune fascinantă într-una dintre cele mai interesante şi concomitent puţin cunoscute mitologii şi culturi arhaice ale lumii!
Matrice cosmică şi factor vital, conţinând în sine principiul creaţiei şi al destrucţiei universale, al binelui şi al răului, apa a inspirat literatura lumii, a fertilizat imaginaţia poeţilor şi prozatorilor, care i-au închinat nenumărate opere, nu de puţine ori în registrul fantasticului.
La fel ca la alte popoare, şi la români apa este un simbol al inconstanţei şi perisabilităţii formelor, şi al trecerii timpului. Românii au surprins minunat într-un proverb înţelept apa care se opune focului masculin şi mistuitor, precum şi lumii mineralelor : „Apa trece, pietrele rămân”.
Apele stimulează imaginaţia, nasc vise şi reverii, provoacă reflecţia filosofică şi, nu de puţine ori, stârnesc din subconştient spaimele şi coşmarurile. Reveriile clasice (precum cele întâlnite la Vasile Alecsandri) exprimă o stare de exuberanţă, de voioşie, de încântare a ochiului şi sufletului în faţa apelor „mari” (mări şi oceane), care alimentează dorul latent de călătorie spre necunoscut. La Macedonski, în Thalassa, reveria marină, amestec de exaltare şi livresc, îmbracă două forme: una senzorială, de trăire exacerbată a simţurilor, cealaltă, elaborată, preţioasă, de miraj fastuos al bogăţiei şi strălucirii. Aceste forme se vor regăsi mai târziu la scriitorii modernişti din perioada interbelică – voluptatea senzorială la Hortensia Papadat Bengescu, în prozele de tinereţe (Marea din volumul Ape adânci) şi livrescul fastuos la Mateiu I. Caragiale (Craii de Curtea-Veche) şi Adrian Maniu (Apa). Cât despre Gala Galaction, el are în faţa mării sentimentul infinitului şi al euritmiei universale (Thalassa! Thalassa!).
Apa primordială, simbol al genezei o întâlnim şi în literatură, atât în cea cultă, cât şi în cea populară. În poemul ,,Luceafărul „ de Mihai Eminescu, marea este cea care simbolizează geneza.Luceafărul se aruncă din cer în mare spre a se naşte ca tânăr zeu al apelor, prezentându-se prima oară fetei de împărat: ,,Şi apa unde –a fost căzut/ În cercuri se roteşte, / Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte „.
Apa ca simbol al genezei o întâlnim şi în basmul cult ,,Făt Frumos din lacrimă „ de Mihai Eminescu.Născut prin minunea lui Dumnezeu, din lacrima Maicii Domnului, Făt Frumos va cunoaşte de fapt, două naşteri divine : prima, a venirii pe lume din lacrima fecioarei, iar a doua, din porunca lui Dumnezeu , care preface izvorul din nou în fiinţă umană la rugămintea Sfântului Petre.
În basmele populare româneşti, apa este cea care dă putere personajelor principale, aflate în luptă cu zmeii, ce reprezintă răul.Astfel, Prâslea, eroul basmului ,,Prâslea cel voinic şi merele de aur „ reuşeşte să-l învingă pe zmeu, după o luptă grea şi lungă, numai cu ajutorul fetei celei mai mici de împărat, care-i dă apă.Şi în basmul popular ,, Greuceanu „ eroul este salvat de corbul năzdrăvan care-i aduce ,,apă dulce „, adică apa vie, astfel încât, Greuceanu ,, Îl bagă în pământ până la brâu „ pe zmeu”. Simbolul picăturii de apă este cel de a aduce viaţă veşnică celui care o bea.
În lirica eminesciană, apa personificată preia zbuciumul sufletului poetului, emoţia determinată de aşteptarea fiinţei iubite, vibrând la unison cu aceasta. ( poezia ,,Lacul „ ):
,,Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă .”
În literatura românească, apa are şi simbol al purificării.Astfel, în nuvela ,,Dincolo de nisipuri „ de Fănuş Neagu, apa simbolizează puritatea. Atât pentru săteni, cât şi pentru Şuştene, personajul principal al nuvelei, apa constituie idealul dorit cu înfrigurare. Nici drumul anevoios nu-i opreşte pe căutători, dar de fiecare dată, când par a se apropia de ideal, aceasta se îndepărtează. ( popasul la cele două mori ). Drumul în căutarea apei reprezintă drumul spre ideal.
Şi în lirica contemporană, La Nichita Stănescu, în poezia ,, Emoţie de toamnă „ , între elementele cadrului natural se află şi cele patru elemente ale universului : pământul, apa, aerul şi focul.Apa apare sugerată de substantivul – mare. Prin această transfigurare, sentimentele exprimate de poet, îşi păstrează puritatea şi forţa, printr-o continuă regenerare :
,, Şi- atunci mă apropii de pietre şi tac,/ Iau cuvintele şi le-nnec în mare./ Şuier luna şi o răsar şi o prefac/ Într-o dragoste mare „
Semnificaţii în arta plastică
Apa, ca sursă de inspiraţie, a marcat operele artiştilor plastici de-a lungul timpurilor.Liniştită sau impetuoasă, clară sau tulbure , ea reprezintă ,,sufletul „ şi leagănul vieţii.
În opera supra-realistă a lui Salvator Dali, pictor spaniol, apa este sursă de regenerare, oglindă a acţiunilor omului, esenţa tuturor viziunilor durabile, omeneşti.
Claude Monet își alege acele teme în care pământul, apa și lumina se găsesc împreunate, asa încât sa se simtă efectele unuia asupra celuilalt. Mai ales îl interesează mobilitatea elementului lichid, reflexele care se oglindesc în el, variațiile ce suferă in raport cu lumina. Își crează o metoda sugestiva de redare.
Seminificaţii în teatru – ,,Păpuşi pe apă „
Imaginaţi-vă un teatru care stă pe apă, aşa, un fel de Venetia a artei dramatice, deasupra căreia intră în scenă, perorează, gesticulează, minunate păpuşi din lemn, care baletează deasupra unei pânze subţiri de apă, prin care nu poţi întrezări nimic. Farmecul absolut e că, aparent fără nicio sursă ori acţionare exterioară, păpuşile se mişcă, fac reverenţe, la fel ca şi noi, oamenii. Şi toate astea se întâmplă numai acolo: altundeva in lume nu poţi să le vezi, fac parte din cultura specifică a vietnamezilor.
Vietnamezii au „păpuşi pe apă”, un lucru care e doar al lor. Nu îl poţi vedea decât la Hanoi, varianta originală. „Piesele de teatru” (pentru ca sunt mai multe) reprezintă, de fapt, scenete din viaţa tradiţională şi, mai ales, mitică, a vietnamezilor. Unele sunt „armate” cu o încărcătură divină, ca în Dansul Celor Patru Animale Divine, Dansul Phoenixului (alt animal sacru) sau chiar in Legenda Regelui Le Loi. Cea din urmă se referă la acest rege legendar, care a triumfat asupra invadatorilor Ming, a dat sabia sa magică unei broaşte ţestoase gigant, la fel de mitică precum regele.
Japonezii au kabuki. Crearea stilului kabuki îi este atribuită lui Okuni, o angajată a templului Izumo, care conform unor documente împreună cu trupa sa (în marea lor majoritate femei) jucau schițe vesele și dansau pe albia uscată a râului Kamogawa din Kyoto încă de prin 1603.

Apa din perspectivă etnologică

Modul în care este reflectată apa în creaţiile folclorice şi a artelor tradiţionale, viziunea populară asupra principalelor beneficii ale apei

Apa – esenţa vieţii

De fiecare dată când ne gândim mai profund la apă, trei elemente esenţiale ne vin în minte cu privire la ea. Apa este originea vieţii, matricea din care toate se nasc şi fără de care viata, asa cum o stim noi, ar apune, este elementul purificator de baza si, nu in ultimul rand, simbol al regenerarii, al renasterii la o noua viata.

Apa, apare din cele mai vechi timpuri în tradiţiile poporului nostru, fiind nelipsită în activităţile şi obiceiurile împământenite pe aceste meleaguri.

Obiceiuri

Doniţa cu clapă: are o rozetă cu patru petale (în cruce) inclusă unui cerc – simbioză de simboluri … cult solar + creştinism. În Curbură , gospodarul mai ambiţios avea o parte din împrejmuirea curţii sub formă de zid; în construcţia zidului , lângă poartă clădea firidă pentru doniţa de apa (cofă) ; cele dintâi două griji în dimineaţa fiecărei zile : să legăm câinii şi să înlocuim apa în cofa de la poartă (sursa de apă a satului nefiind la îndemâna trecătorului).

taran1La fântână mergi acoperită pe cap. Aţi văzut bărbaţi purtând cobiliţă? Cobiliţa e Cumpăna lumii ,balanţa dreptăţii, cea care desparte apele-n două, în mitologii este susţinută de o zeiţă. Cobiliţa de aici are la fiecare capăt câte două cârlige; de ce ? Aşa s-a pomenit!

234

Izvorul Nesecat cu uluce aşezate în cascadă – sursă unică, de mare valoare pe timp de secetă. Apa e bună de spălat rufe numai cu leşie, fierbe fasolea, alcalinitate bună. Surplusul de apă curge în Lacuri (artificiale); acolo se topeşte inul şi cânepa. Lângă asemenea loc benefic este bine dacă cineva înalţă o troiţă.

5

Se duce la apă: doniţele sunt gole, greutatea braţelor cade pe cobiliţă , mâinile ţin vasele în cârlige. În Curbură, umblau prin sate rudarii şi vindeau asemenea vase, plus bote, putine, găvane, copăi, căuşe, ciulnice. La comandă aduceau piuă de lemn şi pisălog din piatră sticloasă . Doniţele din foto. au cercuri de lemn împletit; la săptămână erau opărite cu ceai de izmă, rostopască , muşeţel (alternativ), iar la nevoie frecate cu şomoiog de din foi de ştiulete.8

La Cişmea (în alte locuri : La Ciuciur). Suntem legaţi de apă, de aer, de pământ, de foc, sub Cupola dumnezeirii. Cofa cea nouă are cercuri moderne, de alamă, cofa cea veche are cercuri împletite (de lemn) lucrate cu măiestrie. Sursa de apă este foarte bogată: câtă apă vie se duce la vale! Ar trebui dusă în sat cu olane. Surplusul cade în uluc de lemn, să-şi ostoiască şi animalele pohta sângelui; dacă se doreşte adăpatul oilor, atunci ulucele sunt aşezate în cascadă: surplusul de apă din unul curge în următorul. Pe vremea străsihaştrilor, şi mai târziu, la o aşa sursă de apă veneau în acelaşi moment sute de oi.

9

Fântâna satului. Cumpăna se descifrează-n simboluri multiple: stâlpul care susţine bara orizontală = axis mundi asigură legătura cer – pământ , bara orizontală = braţul balanţei, când nu este solicitată cumpăna , bara ar trebui să ocupe poziţia de odihnă (orizontală) cu ciutura, în acest moment, la buzele ghizdurilor. Bara verticală , ce leagă ciutura de un capăt al balanţei = neînduplecarea, nu părăseşte poziţia verticală niciodată, este vehiculul ce face legătura între cele două ceruri (Cerul din Apă şi Cerul de Sus). Pentru omul satului Cele cinci elemente ( apa, aerul, pământul, focul şi dumnnezeirea) formau zona curăţeniei absolute: dacă spălai rufe lângă fântână, plecai cu ele acasă murdare. Lângă fântână nu ai voie să bârfeşti! Se strică apa!

10

Nu poţi duce pe cap o aşa greutate fără colac de aşezare a vasului. În cofă se duce apă pentru acasă, în urcior pentru la ţarnă, hârdăul se folosea la spălat rufe sau fuiorul scos  de la dospit. Incizii pe calpa la una din cofe: rozeta în cruce (cu patru petale) şi Coroana ei din patru petale, simulând Cercul; acesta trimite raze în mişcare de Vâltoare (o svastică ce are braţe multiple) – simbol solar trecut prin ograda dacilor şi în echilibru simbolic faţă de noua religie.

Tradiţii

11Dragobete

Dragobetele se sărbătorește pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 și 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate de confuzia dată de cele două calendare (iulian și gregorian). Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocţiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”.

Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.

Apa Sîmbetii este un râu mitologic din folclorul romanesc. Se spune în popor că sufletele morţilor o iau pe calea apei, ajungând în Dunăre, apoi ăn Marea Neagră şi în cele din urmă în Apa Sîmbetii, oceanul planetar, Calea Lactee sau Universul în sine. Apa Sîmbetii înseamnă uitare, întuneric şi moarte, iar apoi regăsire şi autocunoaştere. Termenul are o simbolistică profundă, fiind redat printr-o spirală (se spune că Apa Sîmbetii ar încojura pământul de 7 sau de 9 ori, urmând să se transforme într-un râu de foc ce curge în infern.

Știma apei este, în mitologia românească, o divinitate primitivă a apelor dulci, de bunăvoința căreia depinde stabilitatea acvatică, ea putând provoca deopotrivă inundațiile mari ca și seceta, fiind o replică românească a zeițelor naiade de la greci.

În credințele poporului nostru, fiecare apă are câte o știmă. Ea apare ca o femeie neînchipuit de frumoasă, sălbatică, albă, cu părul verde-albăstrui, lung până la călcâie. Când stă în apă, este jumătate femeie, jumătate pește. Din când în când, câte o Știmă, supărată pe pământeni, iese din râu sau din lac, cu apa după ea, și pleacă peste câmpuri și lunci, inundând totul în cale și înecând oameni și animale. După ce își mai astâmpără mânia, Știma se întoarce la matcă sau se așează în iazuri.

Numită în Bucovina „Femeia Gârlei”, iar în Munţii Apuseni „Vâlva Apei”, ea poate lua înfățișarea unei femei cu părul lung și ochi ademenitori, care îi atrage pe flăcăi spre a-i îneca.

În literatura cultă, reprezentări ale știmei apelor se întâlnesc în creațiile lui Mihai Sadoveanu (Zâna lacului), Vasile Voiculescu (Lostrița), Cezar Petrescu (Aranca, știma lacurilor).

Paparudele

12

Cu origini in străvechile mistere tracice, datina „paparudelor” este o invocare rituală a ploilor, făcută la vreme de secetă în mai toate regiunile ţării, cu deosebire în cele mai ameninţate de secetă, cum sunt Oltenia, Muntenia, Dobrogea, dar care se regăsesc şi în Moldova şi Câmpia Transilvană.

      Obiceiul paparudelor a început să dispară de-acum câteva decenii. Se pare însa că în zilele noastre, pe undeva, prin Oltenia, au apărut deja paparudele.

      Invocatia şi jocul aveau menirea de a aduce ploaia, iar casei la care paparudele nu se opreau, se spune că nu-i mergea bine tot anul. Frunzişul care forma „îmbrăcămintea” paparudelor era socotit „bun de leac”. La începuturi obiceiul era practicat în a treia joi sau a treia duminică după Paşte, fiind foarte cunoscut între cele doua razboaie. Treptat, paparudele au început să iasa ori de câte ori era secetă, fără a se mai respecta o data precisă.

Caloianul

Un alt obicei de invocare a ploilor era Caloianul, zis şi Scaloianul sau Ienele, practicat în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea unde seceta era mai frecventă. Cete de copii îmbracati în foi de boji făceau o păpuşă de lut – Caloianul – pe care o împodobeau cu flori, lumânări şi-i puneau şi-o cruce. Înmormântarea simbolică avea loc la râu, unde i se dădea drumul Scaloianului să plutească şi pe care, copiii îl însoţeau de pe mal în plutirea lui, fiind udaţi de gospodari în timp ce scandau invocaţia: „Iene, Iene, Scaloiene/ S-a dus mă-ta la Ploieşti/ Ca să ia cheiţele/ Să descui portiţele/ Să cură ploiţele/ Că s-a uscat grâiele…” Acolo unde nu era un râu în apropiere, Caloianul era dus la o fântână, unde copiii puteau fi udaţi şi unde, ritualul înmormântării simbolice era urmat până la îngroparea sa în apropierea fântânii.

Magia apei în obiceiuri străvechi

Apa, fără de care viaţa n-ar fi putut exista a exercitat o adevărată fascinaţie de-a lungul timpului pentru toate civilizaţiile precreştine, indiferent de epoca în care s-au format sau de zona în care au vieţuit.      Creştinismul a preluat acest simbol conferindu-i noi valenţe sacrale prin Sfânta Taină a Botezului.

         Magia apei i-a fascinat şi pe strămoşii noştri, aceştia acordându-i lichidului primordial un rol important în fiecare etapă a vieţii. Dincolo de consumul cotidian şi de utilitatea zilnică apa devine aproape un personaj ce însoţeşte omul de la primul scăldat ritual, la naştere, până la ultimul, înainte de rugăciunea îngropării.

         O serie de obiceiuri străvechi fac şi la Avrig, din apă un element esenţial desfăşurării lor. Având origini păgâne dar  făcând legătura subtilă între două planuri existenţiale – cel fizic şi cel spiritual- aceste obiceiuri au fost preluate de creştinism, legate fiind apoi de diverse sărbători.

        Astfel în cadrul acestor obiceiuri apa primeşte valenţe magice – acea apă vie şi apă moartă element cheie în poveştile populare – devenind a viilor sau a morţilor în funcţie de ritualul la care era folosită, dând viaţă sau creând punţi către lumea de dincolo.

        Astăzi sunt puţini cei care îşi mai aduc aminte de puterea apei dobândită prin descântece sau gesturi rituale , de sacralitatea acesteia primită prin rugăciune, oamenii de demult s-au dus, au rămas, din bogăţia lor spirituală, amintirile unor ritualuri menite să-i dea apei puteri nebănuite.

        Astfel, la Bobotează   femeile se duceau dimineaţa  la cea mai apropiată apă curgătoare din care se stropeau cu mănunchiuri de cimbru şi busuioc şi spuneau:

Bună  dimineaţa râu de rouă ,

Am venit la apă nouă.

Da’ n’am venit la apă nouă,

Da’ am venit la râu de rouă,

Am venit să mă jeluiesc

De toate relele să mă tămăduiesc.

Aruncau apoi mănunchiul pe râu pentru tămăduirea bolilor şi spălarea relelor din casă. Se spălau apoi pe picioare în apa rece a râului  şi se întorceau acasă.

      Ïn Sâmbăta lui Lazăr (Sâmbăta Floriilor) când se pomeneau morţii exista un obicei pe care îl practicau copiii  şi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Paştelui, este vorba de apa morţilor.

     Dacă obiceiul de la Bobotează era destinat viilor şi mai ales familiei, gospodăriei, cel din Sâmbăta lui Lazăr era destinat pomenirii morţilor iar apa aceea constituia puntea construită între cele două lumi cea fizică, materială şi palpabilă a viilor şi cea subtilă, misterioasă a umbrelor.

     Dimineaţa copiii luau în cană apă neîncepută pe care o duceau rudelor care aveau morţi de pomenit. Fără descântece, fără alte cuvinte decât  „Am adus apă la morţi“. Stăpâna casei, mulţumea, lua cana, golea o parte din apă într-un vas , umplea cana cu apă din casa ei şi punea în căniţă un bănut. Primul bănuţ rămânea în cană până la sfârşit. De regulă prima gazdă la care se duceau copiii era cea mai apropiată rudenie (bunicii) sau naşii şi primul bănuţ era de argint. Gazda care primea apa binecuvanta: „Sa fie binecuvantare pentru vii si de iertare pentru morti“.

    Tot în acestă zi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Mare al acelui an se găteau cu catrinţă roşie şi se duceau la nănaşă cu apă pentru morţii curţii.  „T-am adus nanasa apa”

Sa fie de viata la jii

Sa fie de iertare la morti,

Jii sa vietuiasca,

Mortii sa hodineasca,

Pentru jii de alinare

Pentru morti de impacare.

Aceleaşi neveste la jumătatea postului, la Păresimi, se spălau cu apă neâncepută, se încingeau frumos, cu catrinţa roşie şi mergeau la nănaşă după seminţe de cânepă. Obiceiul şi sărbătoarea se adresa numai nevestelor şi se numea « Amiaza păresimilor ». În ziua aceasta nevestele nu lucrau , se spunea că orice lucru făcut atunci nu ţine mult.

     De Sfântul Gheorghe se făcea udatul fetelor. Feciorii din cete udau fetele fie aruncând apă cu găleata de la fântână, fie aruncându-le pur şi simplu în râu sau în trocile fântânilor , se spunea că fetele astfel udate vor fi sănătoase şi frumoase tot anul.

     La Izvorul Tămăduirii femeile bătrâne ieşeau la răsăritul soarelui şi aruncau în curte şi în grădină apă adusă inainte de rasarit (la lumina lunii) de la izvor pentru sănătatea familiei, a vitelor, pentru recolte bune şi risipirea bolilor:

 Binecuvanteaza luna

Ca sa fie ploaia buna,

Binecuvanteaza soare

Apa lina lucitoare.

Sa aduca sanatate

Si in cara to’ bucate.

Sa sa duca relele

Peste toate pietrele.

La Ispas tot femeile ieşeau la holdă , înainte de răsăritul soarelui şi cu un stergar nou de cânepă adunau roua de pe holdă , storceau ştergarul în casă într-un vas şi păstrau roua adunată ca leac atât pentru om cât şi pentru vite. Holda asfel « ştearsă » de rouă era păzită de grindină şi făcea spicul plin iar apa (roua) stransa era descantata si folosita de leac:

Apa buna, apa noua,

Apa dintr-un rau de roua.

Cum te saca soarele

Asa sa usti boalele,

Cum te isca luna,

Asa sa fi buna,

Sa lasi copilul curat si luminat,

Cum pe tine cerul te-o lasat.

Sa speli toate relele

Relele si bolile

Sa ramaie sanatos

Si ca ceriul de frumos.

14

La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile

Există tradiții populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruța lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu și mereu în slujba binelui.

Traditia populara il prezinta pe Sfantul Ilie ca fiind raspunzator cu provocarea tunetelor, trasnetelor si ploilor torentiale. Se credea ca daca tuna in aceasta zi, toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.

Crestinismul a determinat sacralizarea descantecelor in locul soarelui si al lunii aparand, in text, Dumnezeu si Maica Domnului. Insa, departe de ochii preotului si de umbra Bisericii femeile foloseau aceleasi vechi descantece dandu-le putere prin credinta lor in ele.

Cu apă « neâncepută » se face descântecul de deochi, se scaldă pruncul, se spală faţa dimineaţa (« sa fii bland ca luna si luminos ca soarele ») sau se « citeşte în ciubăr ».

La « cititul în ciubăr » apa capătă valenţe magice, dincolo de valoarea ei ca şi componenta existenţială, devine oglindă a adevărului în care doar cei curaţi la suflet pot să citească.

Obiceiul ciubărului este stăvechi, trecând mai degrabă în planul ocultismului , dar practicat de veacuri a fost şi el legat de credinţa în Dumnezeu. Curătenia trupului şi a sufletului sunt atribute universale cu valori speciale în orice cultură. Adaptat la creştinism obiceiul « cititului în ciubăr » se practica în timpul Liturghiei din zi de praznic. Ciubărul era sfinţit, apa adusă de la izvor la răsăritul soarelui. Ïn jurul ciubărului câteva fetiţe , simbol al curăţeniei trupeşti şi sufleteşti , încercau, sub un acoperământ să desluşească ceva în oglinda magică a apei povestind ceea ce vedeau .De regulă acest obicei se practica pentru aflarea hoţilor, în special a celor de vite,  a tâlharilor sau a dispăruţilor.

         Asociată în plan material scurgerii implacabile a timpului , apa este element indispensabil vieţii atât celei materiale cât şi celei spirituale. Dacă Timpul aduce uitarea, alinarea, şterge durerea, ura , temperează patimile, Apa, în credinţa populară, ca element purificator duce cu ea bolile, neâmplinirile, aduce belşug sau dezvăluie prin ochiu-i magic adevărul,  deschide porţi către sufletele celor dispăruţi spălând durerea prin  apa morţilor  şi aducând liniştea celor rămaşi şi, dobândind atribute sacrale prin Taina Botezului, reface legătura dintre Om şi Dumnezeu.

Apa – izvor al tămăduirii

În medicina populară românească, se considera ca APA poate „împrumuta” puterile binefacatoare ale răsăritului de soare, ale Lunii, ale plantelor, ale aurului ori ale cuvântului rostit sau scris.
Mergând pe urmele tradiţiei medicale din diferite zone, descoperi leacuri ale căror frumuseţe, simplitate şi mister te încântă. În Munţii Apuseni, APA este investită cu puterea vindecătoare a aurului, dacă era pregatită astfel: o rădăcina de morcov se scobea ca un pahar, apoi se puneau în ea apă de fântână şi un ban sau un inel de aur (importantă se pare ca era forma circulară), se lăsa câteva ore, apoi se bea; era un remediu de excepţie contra bolilor de ficat. În mai toate zonele ţării, roua de pe flori scăldată în lumina răsăritului de soare, era folosită contra bolilor de piele şi a deochiului. Apoi, cele mai puternice elixiruri de dragoste se făceau în Bucovina, din APA adusă la ceas de noapte dintr-o fântână în care se oglindea Luna. Pe Valea Frumoasei, cel mai mare tămăduitor cu plante folosea în leacurile sale APA ţinută într-un vas de lut ars, pe fundul căruia era scris numele lui Dumnezeu în toate limbile pământului.

      Impregnarea apei cu puterea cuvântului rostit al faimoaselor descântece a fost probabil practica de medicină magică cel mai des utilizată la noi în ţară.

Celebrele remedii, nu sunt altceva decât apă de izvor, în care s-a scufundat vreme de câteva ore o cantitate mică de ierburi şi flori. Cu alte cuvinte aceste remedii se obţin prin informarea apei neîncepute cu plante – o apă de flori.

APA neîncepută este iar o expresie care pare a ţine de poveştile bunicii. Ea se foloseşte în aceeaşi zi în care a fost luata si, în general, nu se păstrează dupa apusul soarelui. APA care rămâne după utilizare nu se păstrează, ci se aruncă la parii gardului. Pentru bolile cele mai grele trebuie ca cel care ia APA să ajuneze în ziua respectivă sau cu o zi înainte şi musai să se ducă la fântână pe nemâncate.

Toate procedeele de obţinere a apei neîncepute se bazează pe un transfer al puterii naturii (a răsăritului de soare sau a zorilor, a Lunii etc.) şi al credinţei celui care aduce APA (manifestată prin post, tăcere, prin respectarea unor restricţii), asupra apei. Faimoasa apă neîncepută poate fi obţinută în câteva zeci de feluri, unele presupunând ritualuri foarte simple, altele extrem de complexe. Se spune că orice leac din ierburi cu puteri tămăduitoare îşi înzeceşte puterea dacă este făcut cu apă neîncepută. APA neîncepută cu care se fac aceste remedii se obţine, de obicei, destul de simplu. Iată în continuare doar trei metode din zecile de procedee cunoscute:
– Înainte de răsăritul soarelui, te duci la o fântână de unde nu a mai luat nimeni apă şi iei APA într-o găleată clătită înainte de trei ori cu agheasmă. La fântâna trebuie să te duci desculţ şi să treci cu picioarele prin iarba udă de rouă. APA obţinută astfel se foloseşte pentru bolile de piele, pentru încuiere (constipaţie) şi pentru toate bolile sângelui.

– La răsărit, te duci la trei fântâni din sat şi iei de la fiecare apă pe care o pui în aceeaşi găleată. La întors, nu trebuie să vii pe urmele pe care ai călcat la dus, ci să vii pe un alt drum. Cu oricine te întâlneşti pe drum, nu trebuie să schimbi nici o vorba, ci sş te rogi mereu în gând. Această apă se foloseşte pentru boli grele, pentru deochi şi tulburări ale minţii.15
– Pentru elixirurile de dragoste, trebuie luată APA, când se apropie de lună plină (dar nu când e lună plină, că atunci umblă zburătorii, ielele şi altele), de la o fântâna, imediat după miezul nopţii. După apă trebuie să se ducă o fecioară ori un om curat.

Atunci când se fac ritualuri mai puternice, APA neîncepută nu mai este pusă în alte remedii, ci devine ea însăşi un leac:
APA “de întâlnitură”. Aceasta se ia de la un loc unde se întâlnesc trei izvoare, dimineaţa – înainte de răsărit şi seara – după apus. şi la drumul de dus şi la cel de întors, se păstrează o tăcere deplină şi nu se priveşte îndărăt, iar ulcica sau sticla trebuie ţinute bine astupate şi nu trebuie dat nimănui să bea din ele pe drum.
– apă de scăldătoare se obţine astfel: la izvor sau la pârâu merge o femeie cu o cofă sau cu o oală nouă în mâna dreaptă. Acolo, ea spune Tatăl Nostru şi după aceea aruncă simbolic în apă o bucată de pâine făcută cu mâna ei şi o bucată de sare. Apoi ia în oală APA care a trecut peste pâinea şi sarea aruncate în apă. Această operaţie se repetă de trei sau nouă ori, după care APA este dusă degrabă pentru scăldătoare.
– pentru bolile necunoscute, cărora nu le poate veni nimeni de capăt, se fac spălaturi cu apă luată de pe roata morii.
– dacă se bănuieşte că la originea bolii este deochiul ori vreo vrajă, atunci se bea apă de la fântâna casei preotului, în care s-au stins 9 cărbuni din lemn de tei.
Există multe alte metode de obţinere a apei neîncepute, care presupun fel şi fel de canoane de rugăciune ori de batere a mătăniilor pe malul apei, la ceasul dimineţii ori al apusului. Apoi, cu diferite feluri de cărbuni stinşi în apă (de jugastru, de fag, de stejar) şi cu descântece se vindecă o sumedenie de alte boli. Însa aceste ritualuri sunt foarte complexe şi presupun o bună cunoaştere a forţelor naturii, cunoaştere dobândită în trecut de meşterii vindecători, după decenii de practică, de apropiere cu multa atenţie şi dragoste de misterele apei. Cert este că folosirea, vreme de secole, a apei ca remediu a dat nu o dată rezultate surprinzător de bune.

Agheasma sau APA sfinţită este elixirul magic cel mai larg folosit în toata lumea creştină şi se transformă într-o veritabilă apă vie pentru bolnavi, cât şi într-o veritabilă armă împotriva duhurilor de boală – pentru care devine o apă aducătoare de moarte. Folosirea agheasmei a fost adaptată de către românii creştinaţi, încă din cele mai vechi timpuri, la o mulţime de ritualuri precreştine – de la cele mai simple, la unele foarte complexe. Puterea agheasmei depinde foarte mult de credinţa celui care o foloseşte, în mâinile celor cu o credinţă profundă, fie ei preoţi sau laici, ea transformându-se într-o “armă” redutabilă. În medicina tradiţională românească, agheasma este un remediu de prim ordin pentru alungarea duhurilor rele, de orice natură, de unde şi o listă, practic nesfârşită cu utilizările ei terapeutice. Cea mai preţuită agheasmă este cea facută în locurile în care slujesc preoţii cu har, mai ales la mânăstiri şi în sihăstrii. Puterea cea mai mare o are cea facută în două ocazii ale anului: de Boboteaza şi de Izvorul Tămăduirii (vineri, după Paşte). Agheasma cu putere mare se cunoaşte după faptul că nu îngheaţă, oricât ar fi de frig, şi dupa faptul că are o mireasmă foarte fină, pe care numai oamenii curaţi o percep. Câteva tradiţii despre folosirea agheasmei, specifice mai multor zone ale ţării, sunt:
– contra epilepsiei (numită popular ducă-se pe pustii) – în Apuseni şi Năsăud, se stropea bolnavul gata sa intre în criză cu agheasmă sau era frecat cu ea pe frunte, gât şi pe piept.
– pentru a se feri de deochi (afecţiune manifestată prin dureri de cap, apatie ori exacerbarea emotivităţii, indigestie etc.) – în zilele de sărbătoare, fetele se priveau în oglindă numai după ce o ştergeau de 20 de ori cu agheasmă.
– copiii deocheaţi sunt unşi pe tot corpul cu agheasma lăsată să picure pe o icoană a Maicii Domnului pictată pe sticlă – credinţa din Răşinari.
– contra frigurilor (in judeţul Gorj) – li se da copiilor sa bea agheasmă. Aceeaşi prescripţie este valabilă şi pentru guturai şi gripă.
– contra bolilor de ochi şi a oboselii ochilor – suferindul se spală pe faţă cu agheasma  sau cu APA în care si-a clatit un duhovnic cu har mâinile, după săvârşirea sfintei liturghii.
– pentru a scăpa de insomnii ori de coşmaruri, oamenii posteau şapte vineri la rând, în fiecare vineri făcând curat şi lăsând aerul şi soarele să intre în camera de dormit. În fiecare vineri chemau un preot cu har să stropească cu agheasmă în toate ungherele camerei.
– beţia “se tratează” cu post negru şi rugăciuni de ajutor ale rudelor celui … posedat. Apoi se stropeşte zilnic perna cu agheasmă, se şterge cana din care bea APA cu agheasmă ori se stropeşte cu agheasmă toată camera în care doarme.
– crizele paroxistice de furie, inclusiv cu manifestări isterice, se potolesc prin stropirea cu agheasmă din abundenţă. Cel care face această operaţie trebuie însă să aibă foarte multă credinţă în Dumnezeu şi să păstreze în minte şi în inimă mereu numele lui Dumnezeu, până la trecerea momentului critic.
– paralizia (poceala) se tratează tot prin stropire sau ungere cu agheasmă, de doua ori pe zi – la răsăritul şi la asfinţitul soarelui. Pentru ca tratamentul “să prindă”, trebuie făcut şapte sau nouă săptămâni la rând, iar bolnavul trebuie să postească şi să se roage.
– cu apă sfinţită picurată pe creştetul capului, este prevenită şi se trateaza insolaţia (leac utilizat de cei care aveau mult de lucru la câmp), precum şi durerile de cap.
Practic, orice boala ori tulburare produsă de “duhurile cele rele” (în termeni moderni – orice afecţiune psihică sau psihosomatică) poate fi tratată cu agheasmă. Însă folosirea agheasmei are şi ea rosturile ei. Pentru a fi eficientă, trebuie ca cel care o foloseşte să aiba multă credinţă în Dumnezeu şi sa fie curat la suflet. Dacă agheasma “nu prinde”, atunci cel suferind trebuie să postească şi să se roage la Dumnezeu, deoarece cugetul lui este prea umbrit de păcate şi nu se poate bucura de sfinţenia remediului. Apoi, dobândirea unei ape sfinţite cu mare har de vindecare nu e un lucru chiar uşor. În lumea satului românesc exista multe povestiri despre oameni suferinzi care s-au rugat la Maica Domnului până ce, dintr-o icoană, ea a vărsat o lacrimă, aceasta fiind cea mai de preţ agheasmă, cu puteri tămăduitoare nemăsurate. Aceasta este “reţeta” tuturor miracolelor în tratamentul cu agheasmă: apă, credinţă şi dragoste nesfârşită de Dumnezeu.

Tradiţiile populare ale momentelor zilei

*Boala de ochi se vindecă spălându‑te cu apa în care şi‑a spălat preotul mânele, după săvârşirea sfintei liturghii, sau cu apă dintr‑o apă curgătoare luată în Vinerea Paştelui, sau în oricare zi, dar înainte de răsăritul soarelui.

*Copiii să se scalde numai dimineaţa, după răsăritul soarelui, şi seara mai înainte de a apune, ca să nu‑i piardă vederile când se va face în vârstă. Se crede că, dacă începe ploaia des‑dimineaţă, apoi nu durează lung. Dacă albinele mânecă dis de dimineaţă să-şi culeagă miere şi nu zboară departe şi îndată se întorc, e semn de ploaie.

*Spre a avea lapte la vaci, este bine a lăsa seara, în vreun vas, pâne şi sare în fântână, care apoi, scoţându‑se, se dă la vaci să se mănânce. Se crede că seara apa‑i necurată şi, aducând cineva seara apă în casă, trebuie să zică: „Binecuvântaţi apa!“ Iară cei din casă să răspundă: „Dumnezeu s‑o binecuvânteze“, şi apoi abia devine ea curată.

*Noaptea să nu aducă apă de la vreo fântână, căci împrejurul ei joacă Ielele, şi cel care va lua apă îl va lua din Iele. Ielele beau noaptea apă de prin fântâni şi oricine va bea după dânsele îl pocesc. De aceea, când cineva bea apă dimineaţa din vreo fântână, lasă în ea vreun semn de la sine, pentru ca poceala să cadă pe acel semn.

*Nu e bine să te duci noaptea la apă, căci smânceşte Necuratul ciutura în puţ şi te trage şi pe tine la el.

*Când auzi în miezul nopţii scârţâind cumpăna de la fântână, să ştii că dracul scoate apă. Să nu‑ţi faci cruce, nici să grăieşti ceva de rău, că atunci piere. Un astfel de drac, dacă bea din fântâna sfinţită de om de nouăzeci şi nouă de ori, se face duh bun.

*Lunea nu e bine să se spele rufe, căci unul de al casei se va umple de buboaie. Dacă faci lăutoare ori speli cămăşi lunea, ai să te îmbolnăveşti de râie şi de rapăn, ai să faci păduchi şi lindini, şi de purici nu te vei mântui.

„Dacă începe lunea a ploua, plouă o săptămână; dacă începe joia, ţine două săptămâni.”

*Joi să speli icoana Maicii Domnului cu busuioc şi să te speli cu apa aceea şi s‑o dai pe flori, pentru dragoste.

*Cine se scaldă în Vinerea Seacă, înainte de a răsări soarele, acela nu mai are boale în oase. „

*Se crede că dacă a început să ploaie sâmbătă, apoi ploaia va dura mult timp, de sâmbătă până cealaltă sâmbătă.”

*Sfânta Duminică ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în palate de aur, în păduri neumblate de oameni, şi este îmbrăcată în haine albe.

Când uzi florile duminica, fac viermi la rădăcină

Nu e bine de scăldat copilul duminica dimineaţa, pentru că, cât creşte într-o săptămână, dă înapoi.

Descantece de deochi

Folclorul romanesc contine multe descantece de deochi care difera de la o zona la alta. In mare parte, ritualul consta in „stingerea carbunilor sau chibriturilor”. Astfel intr-un vas cu apa neinceputa se arunca 3, 6 sau 9 carbuni / chibrituri aprinse, si se rostesc diferite incantatii

La sfarsit i se da deochiatului trei inghitituri din aceasta apa. Apoi i se face semnul crucii pe frunte, in ambele palmi si la buric. Apa ramasa se arunca pe tocul usii, rostind „cata apa ramane pe lemnul usii/atata rau sa ramana”

Să spargi o oglindă, potrivit credinţelor populare, este semn rău, căci vei avea şapte ani de ghinion. Din fericire, există şi metode prin care poţi să înlături din efectele negative. O tradiţie spune că trebuie să aduni toate cioburile şi să le arunci într-o apă curgătoare, pentru a spăla ghinionul.

O alta superstitie romaneasca este ca daca stai pe sol sau pe beton, nu vei mai putea avea copii. Atunci cand calul cuiva este bolnav, acesta poate fi vindecat cu o galeata de apa. Trebuie sa stingi un chibrit aprins intr-o galeata cu apa si apoi fiecare membru al familiei sa bea cate un pahar de apa. Dupa aceea, calul trebuie sa bea apa ramasa.

Olăritul, un meştesug străvechi

1716

Olaritul reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri stramosi din neolitic, dar totodata a fost si este una dintre cele mai propice modalitati de materializare a insusirilor artistice. Prin forma, proportii, decor si culoare vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si virtuti artistice decurgand din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a mestesugului.

Mestesugul olaritului avea in primul rand un rol practic, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut – oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

Ceramica de Marginea este deja o marca binecunoscuta in intreaga lume. In Marginea inceputul olaritului este stabilit de catre istorici in jurul anului 1500. Olaritul a aparut ca o necesitate a oamenilor de a stoca produsele obtinute. Vasele din lut ars au contribuit la dezvoltarea societatii primitive prin posibilitatea stocarii alimentelor si a prepararii acestora. Prin natura amplasarii geografice comuna Marginea este inconjurata de paduri , dispune de un sol argilos si este strabatuta de apa raului Sucevita, acestea fiind conditii fundamentale pentru acest mestesug in care lutul, apa si focul formeaza un triunghi magic.

Morile de apă de la Rudăria – locul unde se macină timpul

Apa este o sursa inepuizabila de energie pe care oamenii au invatat sa o foloseasca de milenii. Folosind moara de apa, satenii obtin o faina foarte buna si sanatoasa si in acelasi timp, vin in ajutorul planetei pentru ca reduc consumul de energie electrica.  Descoperirile arheologice arata ca moara de apa a patruns si in centrele mai aglomerate din Dacia Romana. Fragmente de pietre intregi de moara, folosite in secolele II-III d.H.R., se afla in patrimoniul unor muzee de istorie din Romania(Deva, Alba Iulia, Cluj Napoca). Documente scrise despre folosirea morilor de apa in teritoriile locuite de romani avem inca din secolul al XIII-lea(Diploma Ioanitilor, 1274). De fapt, in epoca feudala, secolele X-XIII, folosirea energiei hidraulice se generalizeaza in toata Europa. Romania fiind mult timp o tara preponderent agrara, cu un relief variat si o retea densa de ape curgatoare a pastrat pana in a 2 jumatate a secolului al XX-lea un mare numar de instalatii hidraulice taranesti: mori de cereale cu roata orizontala (ciutura/facaie) si cu roata verticala, instalatii de irigat gradinile, pive pentru prelucrarea tesaturilor din lana, instalatii pentru prelucrat semintele. Moara cu roata orizontala (cu ciutura, cu turbina, cu facaie sau cu titirez, cum este denumita in diferite zone), reprezinta cel mai interesant tip de moara din tara, roata orizontala sau ciutura fiind considerata ca prototipul turbinelor de mai tarziu. Moara cu ciutura s-a dezvoltat si mentinut pe cursuri de apa cu debit mic, dar cu viteza de curgere mare. Moara din Plavisevita are sistemul de aductiune printr-un jgheab deschis, in timp ce moara din Teregova are un sistem de aductiune reglabil printr-un cilindru numit local „butoi”, „butoni” sau „buturoni”, prevazut cu un capac ce se poate inchide sau deschide, in functie de debitul de apa variabil. Adapostite in constructii de dimensiuni mici, alcatuite din blani de stejar pe socluri de piatra, morile cu ciutura reprezinta o dovada a ingeniozitatii creatoare a poporului roman, fapt confirmat si de prezenta in marile muzee etnografice ale Europei sub denumi­rea de „moara romaneasca „.

18

Descoperirile arheologice arata ca moara de apa a patruns si in centrele mai aglomerate din Dacia Romana. Fragmente de pietre intregi de moara, folosite in secolele II-III d.H.R., se afla in patrimoniul unor muzee de istorie din Romania(Deva, Alba Iulia, Cluj Napoca). instalatii hidraulice taranesti: mori de cereale cu roata orizontala (ciutura/facaie) si cu roata verticala, instalatii de irigat gradinile, pive pentru prelucrarea tesaturilor din lana, instalatii pentru prelucrat semintele oleaginoase (dovleac, floarea soarelui, nuca), steampuri pentru zdrobit minereu aurifer.
Moara cu roata orizontala (cu ciutura, cu turbina, cu facaie sau cu titirez, cum este denumita in diferite zone), reprezinta cel mai interesant tip de moara din tara, roata orizontala sau ciutura fiind considerata ca prototipul turbinelor de mai tarziu. Moara cu ciutura s-a dezvoltat si mentinut pe cursuri de apa cu debit mic, dar cu viteza de curgere mare, avand un randament mult sporit fata de rasnita manuala.
Adapostite in constructii de dimensiuni mici, alcatuite din blani de stejar pe socluri de piatra, morile cu ciutura reprezinta o dovada a ingeniozitatii creatoare a poporului roman, fapt confirmat si de prezenta in marile muzee etnografice ale Europei sub denumi­rea de „moara romaneasca „.

Costumul popular românesc – IA

19Proverbe şi zicători:

Sângele apă nu se face

Apa trece, pietrele rămân.

Duce apa cu ciurul.

Ulciorul nu merge de multe ori la apă.

Lumea e amăgitoare: ca o floare trecătoare, ca o apă curgătoare.

Material întocmit de: Vlad Cosmin – XI E

Puskas Gavril – XI B

 Profesor coordonator: Pap Mihaela

Colegiul Economic “Partenie Cosma”  Oradea

Notă

SIMBOLISTICA APEI IN LITERATURA UNIVERSALA

Toţi marii folclorişti care au studiat şi cercetat miturile şi credinţele străvechi ale populaţiilor româneşti din interiorul şi exteriorul graniţelor ţării au descoperit aceeaşi credinţă în privinţa apei asociată haosului primordial: „La începutul începutului înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde te-ai fi uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o tulbure nu existau pe atunci”, scria regretatul cercetător, etnolog şi artist Marcel Olinescu, în lucrarea sa de referinţă despre mitologia românilor.
Mihail Sadoveanu, fascinat de solemnitatea apelor, subliniază adeseori funcţia lor de a inocula o stare contemplativă: „Apele acelea nesfârşite, care domneau pretutindeni, într-un ţinut întreg alcătuiau o stăpânire a necunoscutului şi a tainei”. în romanul „Baltagul” apa neagră sugerează moartea Iui Nechifor Lipan: „L-am visat rău, trecând călare o apă neagră”. Având virtuţi sacre, apa întinereşte, vindecă miraculos, iluminează fiinţa. în folclor există motivul apei negre, hotar între lumi, motiv reluat de Sadoveanu în romanul „Baltagul”.
Ion Creangă reia ideea în „Povestea lui Harap-alb”, în care eroul titular moare şi este înviat printr-un ritual „cu apă vie şi apă moartă, cu trei smicele de măr”, sugerând regenerarea. Identificăm motivul şi în „Ţiganiada” de Ion Budai-Deleanu: în pădurea blestemată, în care se rătăceşte Parpangel, sunt două izvoare gemene, care curg în direcţii opuse; cel din dreapta este binecuvântat şi cine va bea din el se spiritualizează şi devine un „viteaz neînvins şi leu inimos”, cel din stânga „face mintea tâmpa şi nătângă.”
În nuvela „Dincolo de nisipuri” de Fănuş Neagu, apa, atât pentru săteni, cât şi pentru Şuşteru, constituie idealul râvnit cu înfrigurare; nici drumul anevoios nu-i opreşte pe căutători, dar, de fiecare dată când par a se apropia de ideal, acesta se îndepărtează. Şuşteru este singurul om căruia i se vesteşte sosirea apelor şi tot el o aude sub pământ. în final, am putea crede că la a treia încercare (ca în basme) el a descoperit-o simţind în faţă „răcoarea apelor”.
În poemul „Paradis în destrămare” de Lucian Blaga, descinşi în fluviul heraclitic, „îngerii” „însetează” după Adevărul ultim, echivalent cu viaţa. Apa din fântâni însă (simbol al eternităţii, „mumă”) „refuză găleţile lor” ca semn al pierderii capacităţii genetice: este „apa vie” umplută de „păianjeni mulţi”, saturată de Răul universal.
La Bacovia, apa reprezintă o adevărată prezenţă obsedantă. Ba apare nu doar sub formă de ploaie, lacrimi, burniţă, ci şi de gheaţă şi ninsoare. Universul poetic al lui Bacovia stă sub semnul apei care cade vertical. Poetul aduce viziunea înecului colectiv, ca proiecţie a fricii existenţiale. În poezia „Lacustră”, ploaia nesfârşită evocă dramatismul materiei care se descompune, iar în poezia „Rar”, ea determină alienarea fiinţei: „Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie – / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie”.

Elevă Barbu Daniela-Gabriela

Prof. Trifan Marcela

Liceul Tehnologic “Jacques M. Elias” Sascut

Apa- in folclorul romanesc

APA – in folclorul romanesc

 

Prof. Neacsu Alina

Apa este esenta vietii,unul dintre elementele fara de care existenta noastra nu ar fi posibila.

Apa este „substanta cosmica primordiala”, element ce se regaseste atat in mitologie, folclorul roman, cat si in mitologiile tuturor  popoarelor indo-europene.

Din Islam si pana in Japonia,trecand prin ritualurile „stapanilor apelor sacre”si fara a uita stropirea cu apa sfintita la crestini,apa joaca un rol esential.

Nasterea universului face referire la ivirea pamantului din apa si de asemenea,sfarsitul lumii este privit tot ca o imersiune,ca o regresie in apa.

Ca mai toate elementele si apa este dublu valorizata.Pe de o parte este apa vie,simbol cosmogonic. Ea este o poarta spre vesnicie tocmai pentru ca purifica,vindeca,intinereste.

Apa vie este apa care se innoieste periodic : izvoarele se incadreaza in aceasta categorie  ,apele curgatoare in general.

Apa neagra pe de alta parte este asociata cu apele statatoare:lacuri,balti, atrag duhuri malefice.
Fiecare dintre aceste forme de manifestare a apei se regaseste in textele literare studiate mai ales in liceu.

Incepand cu literatura populara,discutam despre”apa vie” si „apa moarta”,ca element magic. Nu oricine are acces la aceste „substante” ci doar aceia care parcurg drumul initierii.Locul in care se gaseste aceasta apa (fie vie , fie moarta sau amandoua) este greu accesibil: „unde se bat muntii in capete”,sau pe taramuri indepartate.

Chiar daca sintagma”apa moarta” pare sa trimita la valentele negative ale apei,rostul ei este,de regula acela de a uni partile dezmembrate ale trupului,apa vie are capacitatea de a reda viata.

Basmul cult”Povestea lui Harap-Alb” valorifica simbolurile apei.Pe parcursul maturizarii sale,eroul trece prin mai multe probe,una dintre ele fiind aceea a „botezului”.Coborarea in fantana , schimbarea identitatii prin primirea numelui, toate trimit la ideea de purificare ,de anulare a vechii fiinte. De asemenea,episodul este privit ca o moarte simbolica,o moarte ritualica urmata de o inviere ,deci d o forma de purificare.

In finalul basmului, Harap-Alb este ucis de Span,iar fata imparatului Rosu, ii lipeste capul de trunchi cu ajutorul apei moarte, apoi il readuce la viata cu ajutorul apei vii.

Dar apa poate fi atat generatoare de viata cat si de moarte,creatoare si distrugatoare.

Exemple de apa grea,malefica,distrugatoare,intalnim de asemenea in literatura culta la poetii simbolisti .La Bacovia de exemplu apa e o forma de agresiune greu de suportat.Este asociata cu plansul materiei,cu ploaia infernala care erodeaza si la final dizolva formele materia („Lacustra”).

Pozitiva sau negativa apa ramane un element deosebit de puternic,atat in literatura populata cat si in cea culta. 

Notă

 

Apa din perspectivă religioasă

 

 

Se crede adesea despre apă, că ar avea puteri spirituale, în mai multe religii, incluzând iudaismul şi islamismul, cele cinci rugăciuni zilnice, pot fi efectuate doar după spălarea corpului cu apă curată.

În şintoism, apa este utilizată aproape în toate ritualurile pentru curăţirea unei persoane sau a unui loc. Apa este menţionată în Biblie de 442 de ori, respectiv de 363 de ori, în versiunile sale engleze internaţionale şi în cea cunoscută sub numele de Versiunea regelui James

În mitologia celtică, de pildă, exista o zeiţa locală a apelor termale; în hinduism, apa este personificată ca o zeiţă sub numele de Ganga. De asemenea, diferiţi zei pot patrona izvoarele, râurile şi lacurile. În mitologia romană şi greacă, Peneus  a fost un zeu- fluviu, unul dintre cele 3000 oceanide.

Apa este un element al nemuririi, al tinereţii veşnice şi al invincibilităţii, un mit ilustrând această proprietate a apei este cel al scăldării eroului din mitologia greacă Ahile  în apele Stixului de către mama sa , Thethis, ce dorea să-i confere nemurire.Există şi în mitologia românească, precum şi în alte mitologii, ,, fântâni ale tinereţii „ a căror apă oferă celui care o bea tinereţe veşnică.

Apa , poate fi privita ca element al vitalităţii , al regenerării şi al învierii, caracteristică  foarte bine evidenţiată de basmele româneşti, unde întâlnim termenul ,, apă vie „. Apa vie este apa pe care eroii de basm o beau pentru a-şi recăpăta energia şi forţa, necesară în luptele puizante contra duşmanilor.

Apa, poate fi privita si ca un element al metamorfozei ca in mitul lui Narcis, erou al mitologiei greceşti.El a rămas îndrăgostit de chipul său , privindu-l în unda unui lac şi vrând să se apropie de el, a căzut în apă şi s-a înecat. Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.

 În multe mitologii se vorbeşte despre apa, ca un element distrugator, un potop uriaş, care scufundă sub apele sale întreaga lume, mai puţin piscurile munţilor şi în urma căruia reuşesc să se salveze un număr mic de oameni şi animale. Cel mai reprezentativ este Potopul lui Noe, care reuşeşte să salveze câte o pereche din fiecare specie de animale. În toate mitologiile în care se întâlneşte potopul, acesta este trimis de forţa divină, ca o pedeapsă pentru neascultarea muritorilor.Apa poate avea şi un rol apocaliptic. În mitologia nordică, în ziua de Ragnarok, şarpele Jorgmundgand se va ridica din ocean, mişcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor.

Apa, ca element transcendental : Luntraşul Charon, personaj aparţinând mitologiei greceşti, era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morţilor.Acest mit este cauzatorul unu obicei păstrat şi în zilele noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Aceşti bani aveau să fie oferiţi luntraşului în schimbul traversării râului.

În concepţia multor popoare, dar şi în Biblie ,apa,poate fi un element al genezei,de exemplu se susţine că omul a fost făurit din lut, adică din apă şi pământ, elemente ce formează lumea însăşi. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este naşterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune că această zeiţă s-a născut din spuma mării şi din sângele lui Uranus.Această geneză spectaculoasă pune în evidenţă caracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita zeiţa iubirii, fiind un ideal al frumuseţii. Chiar numele îi provine de la cuvântul grecesc ,, afros „ însemnând ,, spuma mării „.

În filozofia clasică chineză, apa, ca element al filozofiei, era unul din cele cinci elemente constituiente ale naturii, alături de pământ, foc, lemn şi metal.Apa, aşezată sub simbolismul totalităţii virtualităţilor, ea fiind fos şi origo, reprezenta matricea tuturor posibilităţilor de existenţă, primul element şi cel mai bogat în reprezentări.Apa este principiu al nediferenţiatului şi al virtualului, temelie a oricărei manifestări cosmice, receptacul al tuturor formelor şi germenilor, apele simbolizând substanţa primordială din care se nasc şi se întorc toate formele, prin regresiune sau cataclism.Comparată sau asimilată lunii, apa, prin excelenţă fluidă, este prototipul apei vieţii sau apei vii. Apa reuneşte formulele mitice ale aceleiaşi realităţi metafizice şi religioase : în apă rezidă viaţa, vigoarea, eternitatea. Apa purifică şi este purificatoare, are o valoare morală : ea devine substanţa însăşi a purităţii, câteva picături de apă fiiind suficiente spre a purifica o lume ( de aici şi simbolistica botezului )

Chinezii cred că micul vas cu apă ţinut în mână de Zeiţa Milosteniei, fermecătoarea Kuan Yin, reprezintă cele o mie de binecuvântări din elixirul cosmic al nemuririi. Se zice că vasul lui Kuan Yin conţine şi apele fertilităţii, astfel că oricine se îmbăiază în apa ce curge din vasul ei se va bucura, cu siguranţă, de sănătate şi va avea un suflet de o mare generozitate.Acest vas creează un gen aparte de bogăţie, născut din apariţia generozităţii în inimă şi din cuget. De aceea, familiile chineze adoră să etaleze statui mari de marmură ale zeiţei ţinând în mână un vas, din care se varsă o apă ce pare a curge la nesfârşit într-un eleşteu sau într-un bazin.De fapt, apa ce curge din orice tip de vas preţios simbolizează întotdeauna apele cosmice şi Marea Mama. Ea semnifică tot ce este legat de principiul feminin receptiv.

Dicţionarul de simboluri reduce semnificaţiile simbolice ale apei la trei teme dominante : origine a vieţii, mijloc de purificare şi centru de regenerescenţă.

Ca masă nediferenţiată, apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, ea conţine tot ceea ce este virtual, tot ceea ce nu are încă formă, sămânţa primordială, toate semnele unei dezvoltări ulterioare.

Din punct de vedere biologic , apa are numeroase proprietăţi indispensabile proliferării vieţii, care o deosebesc de celălalte substanţe. Apa îşi îndeplineşte acest rol, permiţând compuşilor organici să reacţioneze în moduri care să permită în cele din urmă replicarea.

Este un bun solvent şi are o tensiune superficială ridicată, permiţând astfel mişcarea compuşilor organici şi a organismelor vii. Apa proaspată are densitatea maximă la 4 grade Celsius , această densitate scăzând pe măsură ce apa se răceşte, se încălzeşte sau îngheaţă.

Fiind o moleculă polară stabilă dominantă în atmosferă, joacă un rol important în absorbţia radiaţiei infraroşii, crucială în cadrul efectului de seră, fără de care temperatura medie la suprafaţa Terrei ar fi de : – 18 grade Celsius.

Apa are de asemenea o căldură specifică neobişnuit de mare, care joacă mai multe roluri în reglarea climatului global şi regional, precum Curentul Golfului, permiţând existenţa vieţii.

Apa este un foarte bun solvent, similar din punct de vedere chimic cu amoniacul, şi dizolvă multe tipuri de substanţe, precum diferite săruri şi zahărul, şi facilitează reacţiile chimice ale acestora, lucru care permite metabolisme complexe.

O greşeală des întâlnită este aceea de a considera apa un bun conducător de electricitate.Toate proprietăţile electrice ale apei se datorează ionilor sărurilor minerale dizolvate în ea şi dioxidului de carbon. Apa prezintă auto-ionizare ( două molecule de apă se transformă într-un anion de hidroxid şi un cation de hidroniu ), însă doar la nivel aproape imperceptibil.

Unele substanţe nu se amestecă cu apa, cum este de exemplu petrolul, şi alte substanţe hidrofobe.Membranele celulare, compuse din lipide şi proteine, profită de această proprietate, controlând interacţiunea dintre ele şi mediul extern. Acest lucru este uşurat de tensiunea superficială a apei.

Picăturile de apă sunt stabile datorită tensiunii superficiale mari, lucru realizat de puternicile forţe intermoleculare numite forţe de coeziune.Acest fapt este evident atunci când mici cantităţi de apă ajung pe o suprafaţă insolubilă.

În celulele şi organitele biologice, apa se află în contact cu suprafeţele membranoase proteice, care sunt hidrofile, adică prezintă o puternică atracţie pentru apă.

Viaţa pe Pământ a evoluat şi s-a adaptat acestor proprietăţi ale apei.Existenţa formelor solidă, lichidă şi gazoasă ale apei pe Pământ a reprezentat un factor important pentru colonizarea diferitelor medii ale planetei de către forme de viaţă adaptate variatelor, şi adesea extremelor, condiţii de viaţă.

În istorie, civilizaţiile s-au dezvoltat cu precădere pe malurile râurilor sau mărilor; Mesopotamia, aşa – numitul leagăn al civilizaţiei este situată între două râuri, Egiptul antic a înflorit pe malurile Nilului, iar marile metropole, precum Londra, Paris, New- York, Tokio îşi datorează succesul în parte accesibilităţii oferite de situarea lângă o apă, şi înflorirea comercială rezultată.

Comparativ, în locuri precum Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, unde apa este insuficientă, accesul la apa potabilă a fost şi rămâne o mare problemă în dezvoltarea comunităţilor umane.

 

Elevii Scolii Gimnaziale ,,Nicolae Cristescu ’’Topoloveni

 

                                                     Coordonator: prof. Floarea Mariana     Imagine             Imagine

Apa din perspectivă religioasă

Apa… este cu siguranţă cel mai cunoscut element de pe planetă, cel mai important, fără de care tot ceea ce cunoaştem astăzi, nu ar exista. Acea substanţă pe care cu plăcere şi de nevoie, o bem în fiecare zi, fără să ne gândim la nimic, decât că este cel mai natural lucru cu putinţă (“Pentru o viață sănătoasă consumați 2 l de apă, zilnic”).

Apa acoperă mai bine de 70 % din suprafaţa planetei, iar omul este peste 70% din apă.

De ce apa întreţine viaţa? Cred că nimeni nu ştie de ce. Insă o presupunere logică ar fi că totul fiind apă nimic nu poate supravieţui în lipsa ei. Este cel mai bun solvent şi cel mai bun mediu în care viaţa să existe şi să se dezvolte. Și omul înainte de a se naşte, trăieşte în apa numită lichid amniotic. Cum poate ceva să existe fără elementul de bază care-l compune?

Apa reprezintă creaţia însăşi. Facerea lumii a început atunci când Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor: “Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor “(Facerea 1, 2). Sfântul Efrem Sirul ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului:“Duhul Sfant a încălzit apele și le-a făcut roditoare și în stare să zămislească, ca pasărea când șade pe ouă cu aripile întinse și le încălzeste cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfățișa atunci pentru noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mișcarea sa pe deasupra apei da naștere copiilor lui Dumnezeu”.

În Sfânta Scriptură apa este mai mult decât un concept fizic, este un concept conectat, într-o anumită manieră, special cu idea de viaţă, de purificare prin apă, cu ajutorul credinţei. “Nimic nu-i este imposibil, celui care crede!”Moise a despărţit Marea Roşie în două pentru a-şi salva poporul şi a scos apă literalmente din piatră seacă rătăcind prin desert, iar Iisus a preschimbat apa în vin sau chiar a mers pe apă.

Apa potopului a fost preînchipuirea Botezului, precum ne invață Sf. Apostol Petru“…în zilele lui Noe, și se pregătea corabia în care puține suflete, adica opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă preînchipuie botezul, care va mântuiește astazi și pe voi” (I Petru 3, 20-21),iar porumbelul preînchipuia pe Duhul Sfânt. Sfântul Botez întemeiat de Hristos și săvârșit de Apostolii și ucenicii Săi se face prin apă și prin Duhul Sfânt: “…de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3.5). La această “a doua naștere”, Botezul, apa sfințită a devenit mijloc purtător și transmițător al puterii curățitoare și sfințitoare a Duhului Sfânt, un adevărat vehicol al harului.

Apa este un medicament miraculos, un leac mai presus de puterile noastre, pentru a putea ieşi la lumină. Despre acest „medicament” i-a vorbit Mântuitorul femeii samarinence,“apa cea vie, iar cel care vabea din ea nu va mai înseta în veac…”(Ioan IV, 14).Ce este apa cea vie? Este tocmai harul dătător de viaţă, puterea lui Dumnezeu care se dăruieşte tuturor acelora care nu se mulţumesc cu puţinul unei vieţi duhovniceşti mediocre.

Apa binecuvântată sau sfinţită a jucat un rol important în viaţa tuturor popoarelor, dintotdeauna. Ea a fost întrebuinţată ca mijloc principal de spălare şi curăţirea oamenilor şi lucrurilor, fiind considerată simbolul cel mai expresiv al purităţii şi curăţirii spirituale. În Biserica creştină apa nu rămâne doar un simbol, ci elementul material – predominant în structura trupului omenesc – care, atunci când se umple de Duhul Sfânt, îl face pe om să renască

Creştinii nădăjduiesc curăţire de toată întinăciunea, ferire de rele, binecuvântare şi sfinţire. Aceste aşteptări ale credincioşilor sunt cuprinse în rugăciunea de la Slujba Aghesmei celei mari:„Şi-i dă ei (apei) haru lizbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă…“

Pentru toate acestea si pentru multe altele, APEI TREBUIE SĂ I SE SPUNĂ, CU BLÂNDEŢE: „TE IUBESC“ ŞI „MULŢUMESC“  spune parintele Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului.

Elevii Liceului Tehnologic „Dimitrie Gusti” București

Coordonator: Prof. Panait Cornelia